Festivalul Comediei Românești
Mircea GHITULESCU
Comedia a intrat la apă. Premiantul anteriorului Concurs de comedie românească lansat de Teatrul de Comedie în 2006 a fost Cornel Mimi Brănescu, nume bine cunoscut în teatrul bucureștean. Este actor dar nu seamănă încă lui George Ciprian. Nu a scris Omul cu mârțoaga, ci doar Adio Carmen care încape de douăzeci de ori în piesa lui Ciprian, dacă este să privim lucrurile cantitativ. Adio Carmen este o comedie într-un act, adică dezvoltă o singură situație dramatică: două tinere (Ariola și... Iarna) coboară dintr-o mașină la marginea orașului. Aflăm că Ariola a angajat o prostituată care să sape o groapă unde să arunce un sac cu gunoi de mărimea unui om. Bineînțeles, în sac nu este chiar gunoi, ci iubitul trădător, un alt gen de gunoi, pentru că o înșeală cu Argentina, mama Ariolei fiind și soțul dispărut al prostituatei. După câteva modificări în raportul de forțe dintre amantul trădător și cele trei femei înșelate, nu prea bine motivate – lovitură de teatru la ordinea zilei: Amantul de profesie nu mai iubește femeile pentru că s-a îndrăgostit de un bărbat, iar acesta este Filip, soțul Argentinei și tatăl Ariolei. Cam multe coincidențe, dar așa e bine în comedie. Cum informația nu se verifică în subiectul piesei, credem că, inventiv, personajul a găsit o explicație convenabilă pentru a ieși din impas, și a scăpa de agresiunea sentimentală a celor trei femei. Coincidența face ca scenariul lui Cornel Mimi Brănescu, premiat anul trecut, să semene binișor cu piesuța premiată anul acesta: Blocaj în trafic de Bogdan Costin. Aici, doi tineri, Fane și Dodo, angajați să fure mașini, se aleg cu o dubiță în care este un mort și așa mai departe, pe aceeași canava de thriller ca și cum dramaturgul român de azi ar încerca să apropie mersul la teatru de uitatul la televizor. Pe lângă replicile comice pe care Brănescu le lansează cu dezinvoltură, auzi, uneori, suspinele culpabile ale eului liric care este autorul însuși ce silabisește elementele de bază ale unei remușcări. Nu spunem că personajul se confundă cu autorul, dar nici nu sunt străini unul de altul.
Cine este acest bărbat cu mai multe nume (Carl, Victor) dintre care el îl preferă pe acela de Carmen? Un bărbat cu mai multe nume este toți bărbații deci, Amantul din Adio, Carmen este un Don Juan degradat trecut prin școala lui De Sade și poposit în ograda toleranței sexuale de împrumut, dar bine închipuit scenic de Doru Bem. Chinuit, torturat, legat la gură și amenințat cu moartea, fie și în glumă, personajul lui Brănescu este, totuși, mai aproape de ghinionistul Rică Venturiano decât de solemnul Don Juan. Așa îl și acreditează Doru Bem, printr-o frică simpatică față de amazoanele care îl chinuiesc, a căror adversitate se topește în sunetele ariei Granada cântată ridicol de un bariton disperat. Piesa nu este decât o mică glumă destul de reușită dacă totul este relatat ca o enormitate în stil realist. Este exact ceea ce construiește și Titus Scurt, autorul spectacolului, care înaintează cât poate pe formula de thriller după care totul se transformă într-o farsă enormă. Nici Brănescu nu scapă de ceea ce pare a fi maladia dramaturgiei contemporane semnalată cândva de Matei Vișniec în titlul uneia dintre piesele sale (Bine, mamă, dar ăștia povestesc în actul doi ce se-ntâmplă-n actu-ntâi). În final, după ce s-au epuizat toate explicațiile posibile, totul pare un motor care merge în gol. O bună bucată de vreme sunt în scenă două actrițe (Andreea Grămoșteanu/Iarna și Adelaida Zamfira/Ariola) pe care Titus Scurt le învață cum să joace într-un film cu crime, cum să scoată un cuțit ascuns în poșetă sau într-o valijoară și cum să se joace de-a revolverul cu o brichetă. Andreea Grămoșteanu compune cu succes de public o „traseistă” plină de umor reușind de regulă să evite vulgaritatea, dar credem că Adelaida Zamfira poate mai mult, însă în genul dramatic, nu în cel comic. Perfect copiată dintr-un film cu killeri feminini, Mirela Zeța (Argentina Toledo) își face datoria cu voie bună. Una peste alta, comedia contemporană a intrat serios la apă dacă dintr-o comedie scrisă între cele două războaie poți face douăzeci de comedii contemporane. Nu avem intrigă care să alimenteze subiectul și să-i dea anvergură, nici răbdare să dezvoltăm identitatea personajelor.
|
|